Nu ştiu ce e mai grav .. să ştii ce vrei sau să refuzi a te conforma…
..părea o noapte la fel de rece ca şi celelalte , doar că luna a decis să nu-mi dea pace, sărutându-mi fruntea cu toată grija de a mă trezi..
Mă simţeam ca un copil pierdut într-o lume inexistentă, un basm decupat dintr-un peisaj chior de toamnă…auzeam cum îmi scârtaie o frunză uscată sub talpa roasă a tenişilor…mă uitam în spate după vântul care mă urmărea şi nu-mi dădea pace…având o placere sadică de a mă chinui..
M-am oprit brusc şi mi-am dat seama că orice alegere oricât de proastă ar fi atrage cu brio o consecinţă…consecinţa cuvintelor care prăfuiesc visele piticilor uriaşi…au renunţat la vârf nu pentru că nu pot, ci pentru ca alţii au avut grijă să le repete atât de mult că nu sunt capabili de nimic, încât chiar numai au capacitatea şi integritatea de a se adapta din mers, rămânând focusaţi asupra fiecărui eşec…
Atâtea cuvinte aruncate care seamănă consecinţa ignoranţei, folosite cu cea mai mare grijă pentru a avea conceptul orb al neadevărului şi nepăsării.. ..împachetate cu o fundiţă excelentă a minunatului mecanism de aparare sub disperata încearcare mută să ascundă fiecare şoaptă urlată de sentimentele oarbe, aici raţionalul intrând în drepturi ..
Raţiunea şi simţirea pare-se că luptă mult prea mult, înfăţişate de aura dreptăţii sub semnul lui marte… venus se întoarce zâmbind, împingând raţiunea, moment în care simţirea se împiedică şi cade…
Cade în abisul din cutia padorei …pe care o închidem cu toţii adesea de frica de a nu răni sau de a nu fi răniţi depinde de gradul egocentrismului sau de încredinţările în legi simlilare precum cea a compensaţiei…
Pun în grabă cutia pandorei în dulap, închid ochii sperând ca ea să dispară ..dar scaiul din ea nu-mi dă drumul … ţinându-mă de mâna stângă sub zâmbetul pesimismului cu note sparte de tragedie..
