Închid ochii să privesc o lume pictată şi scăldată de lumina inexistentă…dar speranţa absurdă parcă nu-mi dă pace…şi aud… râsete de copii ce trec pe stradă…văd funzele din parc ce râd de oamenii.. copacii fericiţi ce-şi aşteaptă cuminţi straiele de sărbătoare…
Doar vântul rece încearcă să îţi spulbere speranţa ta de a tinde spre perfecţiunea evoluţiei individuale sub amprenta timpul spart de oameni…vezi şi tu tristeţea din ochii încărunţiţi alor tăi..ce îţi dau drumul ca unei păsări ce are de ales …între colivia de aur sau libertatea nepreţuită la timpul oportun..
Eşti funza din parc , acum bolnavă de speranţa viselor deşarte adunate în clepsidra timpului…îţi deschizi aripile …şi te înalţi cu graţia nemaivăzută înspre culmile realismului , urcând treptele gloriei…sub masca fericirii trecătoare dându-ţi drumul fără să te întrebi..de ce…sau când…unde…buze pecetluite de îngerii cu aripi rupte…dă-ţi drumul…în zborul tău..fără întrebări..doar cu răspunsuri..
